Astazi este Ziua Recunostintei in America; probabil cea mai mare sarbatoare de aici. Si daca nu e cea mai mare, atunci e cel putin la acelasi nivel cu Craciunul.
No, acum ca am terminat cu clasificarile si fiind deja cu burta plina de la un early Thanksgiving pe care l-am avut aseara la niste prieteni care azi vor fi de garda si nu pot celebra sarbatoarea ca tot omu’ (ne)normal am zis ca pot scrie linistit niste chestiunui legate de aceasta zi.
Unii ar spune ca in ultima zi de joi a lunii noiembrie (atunci se sarbatoreste tarasenia) lumea isi aminteste de ospatul pe care l-au avut astia, piligrimii (nu-mi vine acum traducerea in minte) si indienii localnici (aia din Asia inca nu venisera sa practice medicina in America) care stateau pe o patura si se gandeau la potentialul economico-culturalo-religioso-turstico-sialtechestiicucolasfarsit al zonei Boston si imprejurimi si vroiau ei sa se imprieteneasca precum japonezu’ cu chinezu’, soarecele si pisica, unguru’ prost cu romanu’ prost, neamtu’ cu francezu’ si americanu’ cu mexicanu’. Si nici in ziua de azi nu se stie daca au sau n-au reusit.
Altii (rautaciosi fiind) zic ca baietii veniti de pe batranul continent in cautarea unor scopuri i-au ademenit pe bietii localnici, aflati inca in epoca de piatra si i-au imbuibat cu mancare suficient(a) pentru a le trage o mama de bataie dupa masa si a le arata cine e noul jupan pe meleagurile astea.
Oricum, treaba e complicata, are clare legaturi religioase (protestante pentru cei dornici de scandal), unii ar zice ca era un fel de Festivalu’ Recoltei de pe vremuri, s-au bagat si presedinti peste stabilirea cu exactitate a datei la care o facem lata si acum mie imi pare ca toata lumea e de acord cu ce serbam: curcanul!
Sau -cum din greseala am scos prima pasarica romano-englezeasca pe gura anul trecut- turcanul. Tot poporul se gandeste cu jind de ziua asta la biata pasare, mare, coapta si moarta de la mijlocul mesei in jurul careia familia si apropiatii multumesc pentru diverse chestii intamplate mai demult sau mai recent.
Si eu cred ca e o sarbatoare chiar faina pentru ca stai tihnit si relaxat macar pentru o zi. Asta, desigur, daca stai in jurul mesei care trebuie. Sau, mai exact, daca in jurul mesei iau loc cei care trebuie.
Si pentru cei care se uita mult la filme americane: meniul de Ziua Recunostintei este destul de fad, “mancare de secol 17″ cum bine-zicea Radu si consta aproape fara exceptii intr-un curcan intre 5 si 15 kile care daca nu e gatit cum trebuie este de-a dreptul atos, tare ca cizma si fara nici un gust, piure de cartofi normali si cartofi dulci, sos de merisor (daca ii pui si coaja de portocala printre altele iese chiar fain), umplutura din interiorul pasarii formata din diverse chestii pe care nu le recunosc la o prima inghititura, unii o fac total lata si cu varza de Brussel, altii o mentin conservatoare cu un fel de fasole verde, se toarna peste ce se doreste si un sos destul de ambiguu si se termina cu o strajnica placinta de dovleac, ca la mama acasa. Multa lume mai adauga o sunculita adevarata de porc, paine de diverse soiuri, mai serveste inainte vreun mic aperitiv mai mult sau mai putin vegetal, mai improvizeaza cu vreun sos, carnet sau desert mai special si in final rezultatul e acelasi: o zi placuta si o burta extra plina.
Noi vom servi azi, pe langa bucatele traditionale americane si ceva cu specific familiar: mici si sarmale. Unii ar zice ca tot un fel de mancare de secol de demult.
Si vreau sa spun ca sunt recunoscator pentru familie, pentru prietenii dragi de pretutindeni si pentru persoana (nu-i cunosc numele) care a initiat Diversity Visa Lottery.

PS Am vazut un curcan salbatic. Cica exista destul de multi in Virginia.

Share on Facebook