RoSUA.info » Only in America

Zece ani in tara fagaduintei

Anutza — Tue, 28 Jun 2011 04:20:13 +0000

Incepusem mai demult o serie de posturi despre inceputurile pe pamant american, pentru ca inca imi

amintesc aproape cu exactitate tumultul de emotii din vremea aceea, si vroiam sa le scriu, ca sa nu le

uit, cu timpul. Saptamana trecuta s-au implinit 10 de ani de cand mi-am luat lumea in cap!!! Chit ca s-au intamplat o

sumedenie de lucruri in tot timpul asta, parca totusi nu-mi vine a crede.

Am venit plina de optimism si vise si ambitii. In cea mai mare parte, mi-a reusit. Inainte de a pleca, nu mi-am pus prea multe intrebari, gen cum ma voi adapta, cum o sa-mi placa etc. Eram prea nerabdatoare sa descopar necunoscutul si mult prea plina de elan. Iar cand aripile entuziasmului au inceput a falfai mai usor, am inceput a simti un gol in stomac. Era dorul de a fi aproape de prieteni, de parinti, de bunici, de ai mei. Mi-era dor de locuri din Cluj, de baruri, de povesti la bere, de munca la ziar, de amintirile atat de imprimate in sufletul meu. Si cand imi era mai dor si ma batea gandul plecarii, mergeam pe malul lacului, Doamne, multumescu-ti pentru lacul asta mare cat marea…si, dupa o plimbare pe faleza, parca imi era mai bine.

Mi-au trebuit, apoi, cateva luni bune, poate si mai bine, sa ma obisnuiesc cu mancarea. Nu-mi placea painea feliata,

dulce ca zaharul din ea, mezelurile, iaurtul;nu-mi placea de nici un fel berea!

Nu-mi placea DELOC sa ies din casa dupa ce apunea soarele, de frica sa nu ma impuste cineva, imi era frica sa merg cu masina pe autostrada; cand am venit la Chicago, stateam cinci oameni intr-un apartament cu un dormitor (o alta trupa de romani proaspeti cunoscuti, statea

la scara vecina, ei fiind sase intr-un apartament similar); imi amintesc cum sunam acasa de la telefonul public din

McDonald’ s, cu cartele cumparate cu cinci dolari, de la indienii de pe Devon Avenue.

Imi mai amintesc cum mi-am deschis primul cont la banca, cum am primit prima carte de credit, cum am fost

sfatuita sa-mi platesc toate cheltuielile de pe ea in full si la timp, ca asa imi construiesc credit bun,

cu care mai tarziu o sa pot sa-mi iau masina si casa…Neavand bani de computer, mergeam la biblioteca, unde netul era gratis, ca sa imi citesc emailurile si sa scriu cateva randuri celor de acasa.

********

Pe vremea cand mergeam in turnee cu ansamblul de dansuri, cel mai mult imi placea cand stateam

la gazde. Asa vedeam pe viu cum isi traiau localnicii viata de zi cu zi. Faptul ca primul meu job, dupa

sosirea in Chicago, a fost ca babysitter, a fost un foarte folositor si rapid curs de invatare a vietii tipice

americane. Cu ajutorul familiei respective, am invatat mult mai repede sa conversez, am invatat

tabieturi, obiceiuri, si m-am bucurat de unele privilegii, gen primul masaj la spa, vacanta la Disneyland, o

luna de relaxare intr-o vila din Florida, ba chiar si o masina (mica si vechiutza, dar gratis).

Imi amintesc primul job adevarat, intr-o hala imensa, plina cu aproape numai barbati, o lume ca jungla,

unde cel care era mai rapid si tipa mai tare, facea cei mai multi bani.Un job care mi-a venit ca o manusa,

unde am putut sa strig si sa injur, foarte ne-formal si foarte consumant in acelasi timp. Cand lumea asta

a inceput sa dispara, fiind inlocuita de computere, a venit jobul urmator, mult mai cuminte, dar la fel de

consumant.

Imi amintesc, apoi, episodul cand am trecut razant pe langa lumea de dincolo, imi amintesc de spitalele si

de doctorii atat de diferiti de cei de care ma lovisem in Romania, de operatie si de bucuria de a fi vie si intreaga din nou.

Imi amintesc de seara in care mi-am cunoscut jumatatea si de momentul cand am devenit parinti.

Imi amintesc cu cata nerabdare asteptam mereu sa merg acasa, desi cu fiecare an, ma simteam tot mai

ne-la-locul meu.

****

Ma bucur, insa, ca in toti anii astia, am reusit sa raman apropiata de mai toti prietenii mei,

indiferent care pe unde ne-am imprastiat. Nu demult, unul din ei mi-a amintit cum, imediat dupa

ce venisem in America, le-am scris intr-un email, ca intalnisem o doamna care era aici de 20 de ani, si

care imi spusese ca nu mai tinea legatura cu nici unul din prietenii pe care-i lasase acasa. Le

spuneam ce teama imi era sa nu ni se intample si noua acelasi lucru. Dupa 10 ani, am ajuns la concluzia

ca orice relatie inseamna un minim efort, pe care daca-l faci, da rezultate uimitoare. Ma bucur sa am

norocul de prieteni care cred in aceleasi lucruri ca si mine. Nici unul nu e decat la un telefon departare.

Si cum de la inceput am venit aici fara mari prejudecati si fara sa cred ca toti americanii sunt prosti si

inculti, am reusit sa-mi fac cativa prieteni noi, cu care pot sa rad sau sa ies la o bere.

Iar daca, pina si astazi, ma irita la culme cand cineva spune ceva rau despre Romania, la fel de mult ma

irite cei ce blameaza America pe nedrept.

Si uite asa, treptat, fiecare an a adus mai multa incredere si mai multa obisnuinta, acasa mi-a lipsit mai

putin, noul pamant incepe sa devina incet acasa.

Filed under: Chicago, Only in America, Uncategorized

Zece ani in tara fagaduintei

Anutza — Tue, 28 Jun 2011 04:20:13 +0000

Incepusem mai demult o serie de posturi despre inceputurile pe pamant american, pentru ca inca imi amintesc aproape cu exactitate tumultul de emotii din vremea aceea, si vroiam sa le scriu, ca sa nu le uit, cu timpul. Saptamana trecuta s-au implinit 10 de ani de cand mi-am luat lumea in cap!!! Chit ca s-au intamplat o sumedenie de lucruri in tot timpul asta, parca totusi nu-mi vine a crede.

Mi-au trebuit, apoi, cateva luni bune, poate si mai bine, sa ma obisnuiesc cu mancarea. Nu-mi placea painea feliata, dulce ca zaharul din ea, mezelurile, iaurtul;nu-mi placea de nici un fel berea! Nu-mi placea DELOC sa ies din casa dupa ce apunea soarele, de frica sa nu ma impuste cineva, imi era frica sa merg cu masina pe autostrada; cand am venit la Chicago, stateam cinci oameni intr-un apartament cu un dormitor (o alta trupa de romani proaspat cunoscuti, statea la scara vecina, ei fiind sase intr-un apartament similar); imi amintesc cum sunam acasa de la telefonul public din McDonald’ s, cu cartele cumparate cu cinci dolari, de la indienii de pe Devon Avenue.

Imi mai amintesc cum mi-am deschis primul cont la banca, cum am primit prima carte de credit, cum am fost sfatuita sa-mi platesc toate cheltuielile de pe ea in full si la timp, ca asa imi construiesc credit bun, cu care mai tarziu o sa pot sa-mi iau masina si casa…Neavand bani de computer, mergeam la biblioteca, unde netul era gratis, ca sa imi citesc emailurile si sa scriu cateva randuri celor de acasa.

********

Pe vremea cand mergeam in turnee cu ansamblul de dansuri, cel mai mult imi placea cand stateam la gazde. Asa vedeam pe viu cum isi traiau localnicii viata de zi cu zi. Faptul ca primul meu job, dupa sosirea in Chicago, a fost ca babysitter, a fost un foarte folositor si rapid curs de invatare a vietii tipice

americane. Cu ajutorul familiei respective, am invatat mult mai repede sa conversez, am invatat tabieturi, obiceiuri, si m-am bucurat de unele privilegii, gen primul masaj la spa, vacanta la Disneyland, o luna de relaxare in Florida, ba chiar si o masina (mica si vechiutza, dar gratis).

Imi amintesc primul job adevarat, intr-o hala imensa, plina cu aproape numai barbati, o lume ca jungla, unde cel care era mai rapid si tipa mai tare, facea cei mai multi bani.Un job care mi-a venit ca o manusa, unde am putut sa strig si sa injur, foarte ne-formal si foarte consumant in acelasi timp. Cand lumea asta a inceput sa dispara, fiind inlocuita de computere, a venit jobul urmator, mult mai cuminte, dar la fel de consumant.

****

Imi amintesc, apoi, episodul cand am trecut razant pe langa lumea de dincolo, imi amintesc de spitalele si de doctorii atat de diferiti de cei de care ma lovisem in Romania, de operatie si de bucuria de a fi vie si intreaga din nou. Imi amintesc de seara in care mi-am cunoscut jumatatea si de momentul cand am devenit parinti.

****

Imi amintesc cu cata nerabdare asteptam mereu sa merg acasa, desi cu fiecare an, ma simteam tot mai ne-la-locul meu.

****

Ma bucur, insa, ca in toti anii astia, am reusit sa raman apropiata de mai toti prietenii mei, indiferent care pe unde ne-am imprastiat. Nu demult, unul din ei mi-a amintit cum, imediat dupa ce venisem in America, le-am scris intr-un email, ca intalnisem o doamna care era aici de 20 de ani, si care imi spusese ca nu mai tinea legatura cu nici unul din prietenii pe care-i lasase acasa. Le spuneam ce teama imi era sa nu ni se intample si noua acelasi lucru. Dupa 10 ani, am ajuns la concluzia ca orice relatie inseamna un minim efort, pe care daca-l faci, da rezultate uimitoare. Ma bucur sa am norocul de prieteni care cred in aceleasi lucruri ca si mine. Nici unul nu e decat la un telefon departare. Si cum de la inceput am venit aici fara mari prejudecati si fara sa cred ca toti americanii sunt prosti si inculti, am reusit sa-mi fac cativa prieteni noi, cu care pot sa rad sau sa ies la o bere sau la o pizza.

****

Iar daca, pina si astazi, ma irita la culme cand cineva spune ceva rau despre Romania, la fel de mult ma irite cei ce blameaza America pe nedrept.

****

Si uite asa, treptat, fiecare an a adus mai multa incredere si mai multa obisnuinta, acasa mi-a lipsit mai

putin, noul pamant incepe sa devina incet acasa.

Filed under: Chicago, Only in America, Uncategorized

Intamplari cu Ghitzi (I)

Anutza — Wed, 06 Apr 2011 03:22:59 +0000

(M-am hotarat sa le scriu aici, spre aducere aminte, intrucat jurnalul clasic, ce mi-am jurat sa-l tin pentru el, nu s-a mai scris singur de vreo 3 ani incoace).

Asadar, cu ceva vreme in urma, a fost o controversa majora printe mamicile blogheritze americane, care s-au simtit ofensate de decolatjul prea mare al lui Katy Perry, intr-un videoclip ce urma sa fie difuzat la Sesame Street, emisiune fuarte populara pt copchii. Curioasa din fire, vreau sa vad cam cat de mare si scandalos putea sa fie decoltajul cu pricina, de le-a isterizat atat pe mamici, incat au trimis valuri de proteste, si emisiunea nu s-a mai difuzat.

Cu laptopul in brate, ne asezam frumos pe canapea, io, hubbie si Ghizti intre noi, si dam pe play. Noi, toti trei, am fost placut impresionati, poate pentru ca suntem oameni normali, poate pentru ca nu suntem atat de nesiguri de propria imagine, ca mamicile revoltate.

Dupa care, dam click sa vedem clipul urmator, tot cu KP, ala despre fetele din California, care au pielea atat de fierbinte, de-ti topeshte popsicalu’ , featuring Snoopdog. La un moment dat, in clip, KP apare goala, intinsa pe burta pe un nor, popoul fiindu-i usor mascat de o bucata de norisor naiv si pufos:

La care Ghitzi, intreaba curios: “Is she going to take a bath?”

Ca el nu stie sa exista vreun alt motiv uatsoevar pentru care cineva trebuie sa-si dea toate hainele jos.

(Aici videoclipul cenzurat de mafia mamicilor puritane)

Filed under: Bebele, Casnice, Copilaresti, Only in America, Uncategorized

Cald si bine

Anutza — Tue, 15 Mar 2011 17:01:51 +0000

Oceanul Atlantic, 25 de grade, soare, plaja and NO WORK. No fucking work!!! Cum facem sa nu mai plecam de aici???

Filed under: Fericiri, Only in America, Uncategorized