Chinejii, engleza si fast-foodu’

Zilele trecute am mers cu un coleg sa iau pranzul la un asa-zis restaurant chinezesc: $4.50 o portie mult prea mare de orez cu pui cu susan si un egg-roll eu, taitei lo-mein cu ceva urme de carne de porc si legume el, un suc la cutie 80 de centi (dar daca vrei poti sa schimbi rolu' ala pe un suc), un pahar cu apa de la robinet cu gheata de la congelator e pe gratis, un ceai e un dolar, bere nu servesc ca nu au licenta sa vanda alcool...

Whistler, British Columbia

In general, eu cred ca e bine cand mergi intr-un loc sa fii cat se poate de spontan si sa nu-ti programezi pasii, imbucatura si ce o sa-ti vada ochii.

Dar uneori dai rateuri si ti-ar fi parut bine de dinainte sa-ti fi facut un plan si sa nu-ti para rau de banii pe care i-ai dat pe mancare, pe durerile de burta inerente, pe arta abstracta total banala, pe istoria locala scremuta (asta se intampla foarte rar, de obicei istoria locului este chiar interesanta si iti poate da o idee despre cum si de ce se intampla unele lucruri...nu-mi cereti sa exemplific ce am spus, keep it simple), sa regreti ca nu ai vazut ce era mai important (sic!) de vazut si alte chestii grele, dadatoare de regrete minore si doriri de revenire pentru a se aprofunda ceea ce a fost ignorat fara voie.

No, acum ca am terminat cu introducerea greoaie as vrea sa va povestesc despre recenta gazda a probelor sportive care folosesc schiuri de la jocurilor olimpice de iarna (Whistler) si pe care am avut ocazia sa o vizitez.

Stiti cand am spus ca mi-a placut Viena cel mai mult la ultima vizita in Romania?

Si in Whistler mi-a placut cel mai mult cei 125 de kilometri de drum de la Vancouver pana acolo: se zice ca este unul dintre cele mai spectaculoase autostrazi din lume.

Este absolut superb, cu muntele in stanga, in mijlocul oceanului si in fata, cu piscuri inzapezite in zare la mijloc de august, cu barcute sau cu ditamai vasele navigand la marginea soselei, cu soseaua trecand printre ocean si munte, ca sa nu o mai lungesc.

Am vazut si o cascada absolut impresionanta (folosesc cam multe epitete si superlative, asa-i?), am vazut chineji absolut peste tot si am mancat la absolut cel mai prost restaurant din Whistler.

De fapt, nu este chiar cel mai prost, este pe locul 95 din 99 restaurante cu review-uri conform tripadvisor.com ...

Da' v-am spus ca avea o terasa absolut superba si de unde vedeai absolut toti cetatenii care se plimbau agale prin statiune?

Si pe langa absolut de multi chineji (ma scuzati, asiatici) erau absolut de multe fete frumoase, absolut de multi biciclisti de munte (ca sa nu le spun direct mountain bicker-si), foarte multe restaurante absolut mai bune decat cel la care am mancat noi si -absolutul absolut- un aer de statiune de munte europeana care m-a uns la inima.

De drum si jale

Cand sansa (sau -Doamne, fereste- nesansa) imi scoate in cale o viitoare calatorie cu avionul mi se intampla un obicei destul de prost: nu pot dormi in noaptea de dinaintea taraseniei! Asta este, se mai intampla, dar cu ajutorul vreunui film sau al internetului (mai rar cu vreo carte desi imi tot propun sa o fac si pe asta mult mai des) imi pacalesc oboseala.

Ardelenii, tornada si tirul rasturnat

Am dat sa plecam din casa cu destinatia Chicago via aeroportul din Richmond de unde urma sa luam nu un avion (uf, fobiile astea), ci o masina de inchiriat ca -deh- e mai simplu sa pui mii de kilometri (ca sa nu zic mile) pe masina altuia nu inainte sa verificam lista cu ce trebuia sa luam: actele le avem, nevasta? le avem. banii ii avem? mai sunt ceva. chiloti si ciorapi? sunt. numere de confirmare pentru hotel si masina? printate de mana, in carnetel. GPS si adrese? adrese avem, gps-ul l-am uitat la lucru (doar doua ore de abatut din drum...la n ore cat urma sa conducem inca doua in plus nici nu mai contau).
No, am luat masina lor, am lasat masina noastra si am purces la drum. Nici nu am apucat sa iesim din Virginia si sa intram in West Virginia (nu-mi pare deloc natural cum ar suna Virginia de Vest asa ca o las cu numele neaos) ca o chestie ciudata s-a produs: mai intai s-a intunecat in partea dreapta-fata, dupa aia a inceput sa adie un vanticel, dupa aia s-a intunecat -pe langa partea dreapta-fata si in fata-fata si in stanga-fata si in spate-spate; dupa aia vanticelul care adia a inceput sa imprastie niste frunze, crengi si copaci, in special brazi, pe autostrada si pe langa masina noastra de inchiriat (unii proprietari nu au avut noroc si vantul le-a adus bradul pe masina), dupa ce tornada a trecut razant pe langa noi si exact cand la radio ziceau baietii ca e pericol de tornada exact in zona unde eram noi s-a pornit potopul si -de emotie- gps-ul s-a gandit sa ne ofere o scurtatura in miez pe noapte pe drumurile mai mult decat secundare ale Virginiei de Vest (aici parca suna mai bine asa decat drumurile secundare ale West Virginiei) si cand sa ni se termine benzina din rezervor si putina concentrare pe care o mai aveam am ajuns la un fel de autostrada si am gasit un loc unde sa punem si noi capul jos cateva ore.
Dupa aia ne-am trezit si am zis, usurati, ca ioi, ce bine ca nu am murit degeaba pe coclaurile alea si am sofat cu 8o de mile pe ora pe drumuri pustii pana cand un tir s-a rasturnat in fata noastra si am stat blocati doua ore pana un nene politai ne-a spus sa o luam pe aratura si sa ne ducem pe drumul ala de tara daca mai vrem sa plecam azi de acolo. Noroc ca masina de inchiriat a rezistat bine cand am condus-o pe teren accidentat si dupa aia drumul extrem de plat si anost din Ohio si Indiana a decurs fara probleme si am ramas blocati in trafic cateva ore cu vedere inspre zgarie norii spectaculosi din Chicago in miez de vineri, ora 4 dupa-amiaza, in Memorial Day Week-end.

In caz ca nu ati inteles nimic din drumul nostru inspre Chicago fac un scurt rezumat, cu precizarea ca nici noi nu am inteles nimic: am fost atacati cu furie de mama natura din toate pozitiile, ne-am ratacit prin pustietatea pustietatilor, am fost aproape de a ni se termina benzina pe acolo, am stat blocati alte ore in trafic din cauza singurului camion care circula pe acolo si care si-a gasit sa se rastoarne fix cand ne ardea buza mai tare si am ajuns in Chicago dupa 23 de ore de la plecarea de acasa. Un drum normal ar trebui sa dureze intre 12 si 14 ore, asta asa, ca fapt divers.
Dar nu drumul a fost destinatia de data asta si asta a fost doar un amanunt de tinut minte.
O sa scriu si despre ce a fost cu adevarat important in Chicago in curand.

Dacia Logan in America

In numarul din ianuarie 2011 al revistei Car and Driver (o publicatie americana "de masini", fondata in 1955, cu multe poze, clasamente, recomandari si alte chestii simpatice) apare o rubrica de genul "Masini straine pe care le vrem [in America]" insotita -desigur- si de coloana "Da' si le pot tine pe urmatoarele". La cele din urma apare si Dacia Logan, cu o poza mica si un text interesanto-draguto-rautacioso-real:
This little penalty box was developed in Mioveni, Romania. Production has since expanded to several countries, including Iran. We think Tehran would be a good place for all of them.
In traducere adaptata pentru maica-mea si nu numai textul zice ca micuta "cutie de pedeapsa" (expresie imprumutata din hockey sau din cruda realitate, banuiesc) a fost conceputa pe langa dealurile cu pruni din zona stadionului Dobrin din Pitesti si datorita fenomenului globalizarii productia de Dacia 1300 cu proprietar frantuzesc a fost extinsa pe tot mapamondul, inclusiv in Iran. Unde, recomanda nenea ala rau care a scris cam critic de Dacia noastra, ar trebui duse toate Daciile si antifonate la serviceurile din Teheran. Ca sa-i necajeasca si pe ei, probabil.
Eu, sincer, nu as cumpara o Dacia indiferent de model. Dar nici nu cred ca Daciile facute dupa aparitia Renault in peisajul de la Mioveni sunt de lepadat.